Gheata dintre noi
Te uiți la oameni și nu îți vine să crezi că ești unul dintre ei. Te sperii așa de tare cum se comportă unii cu alții, încât îți vine să fugi și să te ascunzi în locurile cele mai sălbatice ale pământului, și să faci pact cu tine însuți că până la sfârșitul zilelor nu o să mai dai ochii cu un alt semen de-al tău, dar gândurile ți se împrăștie care încotro când știi că nu poți trăi fără semenii tăi.
E pus în noi sămânță de iubire a semenilor și, vrând-nevrând, te întorci și te mai ierți, și îi mai ierți și pe ei încă o dată și încă o dată, până ajungi la sfârșit de drum întrebându-te cu ce te-ai ales din atâtea și atâtea câte ai iertat.
Uimiți de gheața adunată în jurul nostru, răbdăm frigul gândurilor noastre cu speranța că îmbrățișarea unui semen de-al nostru va face ca toate cele reci să dispară și când, în sfârșit, se găsește cineva care să topească această gheață, ne comportăm de parcă meritul este al nostru, nu al celuilalt, și, uite, așa am mai rănit o ființă cu mândria și neghiobia noastră.
Ne numărăm clipele de bucurie pe degetele de la mâini și aruncăm blesteme către cer și pământ, fără să căutăm în noi adevărata pricină a supărărilor noastre.
Surâsul cel mai senin ne face suspicioși și de aceea ne încruntăm frunțile la oamenii din drum, bălmăjind cuvinte de ocară către toți aceia care atrag atenția noastră.
Ne purtăm de parcă toți ceilalți sunt vinovați de neputința noastră și, fără să dorim a ne cunoaște cu adevărat, ne încărcăm inimile cu venin, pe care îl împroșcăm fără să ținem seama că vom ajunge să trăim până la bătrânețe doar cu supărările noastre.
Când și cum am ajuns să uităm a zâmbi nu mai ținem aminte, dar cu toții știm să ne ținem strânși pumnii a mânie și să ne ascundem gemetele de durere în această cursă a vieții, dând frâu liber copilului din adâncul ființei noastre să se plângă mereu.
Leave a Reply